31 ian. 2012

Recenzie 'Noi Doi'

Sâmbătă, 28. Ianuarie 2012, la ora 20:00, am mers împreună cu A. la, Noul Cinematograf al Regizorului Roman (Muzeul Țaranului Roman), la proiecția documentarului „Noi Doi”. Nu aveam așteptări impresionante de la acest film, dar totuși mi-am dorit să-l văd. În sala unde a rulat filmul am fost, spre norocul nostru … 7 persoane în total (eu, A., un grup de trei fete, și încă două persoane – un el și o ea).

După ce am răzbit prin ger, deși mai degrabă ne răzbise gerul pe noi, am ajuns la locul cu pricina. Stupoare! Nu știu cum reușise să se infiltreze în mintea mea, ideea că ar putea fi o mare de oameni (exagerez) la film. Nu eram decât noi doi! Inițial am avut o oarecare tentativă de retragere; încercam să îmi dau seama ce vor gândi cei care erau la intrare văzându-ne doar pe noi doi, cu 10 minute înainte de ora stabilită pentru a începe filmul. Cu ceva ezitare, dar nemaisuportând frigul de afară, am intrat în clădirea cinematografului. Temperature din interior era de preferat condițiilor de afară. M-am simțit puțin inadecvat, expus chiar, deși faptul că noi doi (eu și A. doi băieți) am venit să vedem un film cu tematică homosexual, nu însemna că suntem implicit gay ( sau da?)

La intrare ne-au întâmpinat un domn și o doamnă, trecuți de 40 de ani. Tipic pentur mine, am început să mă întreb, oare ce gândesc oamenii aceștia doi despre mine și A. chiar acum? Bănuiau că am putea fi gay? Cum se raportează față de astfel de persoane, în viața lor reală? Mă simțeam cumva ușor jenat să mă găsesc acolo, în prezența lor și să îi privesc direct. La un moment dat, domnul respectiv ne-a informat că nu va putea da drumul la film dacă nu se vor strange un minim de 5 oameni, interesându-se totodată dacă mai vin și alții – crezând probabil că suntem primii sosiți ai unui grup mai mare.

La scurt timp au mai apărut trei fete, apoi imediat după ele, încă două persoane. Ne-am luat biletele, am intrat în sală și a început filmul. A fost simplu, fără obscenități – nici nu m-aș fi așteptat la așa ceva, rupt aproape din cotidian aș spune. Au fost și secvențe pe care eu personal le-am resimțit ca ușor penibile (respectiv momentul când băieții se lansează în dezbateri despre Biblie, sau când încep să-și povestească fiecare cum și când au început să se mastrurbeze). Referirea fie și numai în trecere la Biblie într-un film cu o astfel de tematică mi s-a părut ușor inadecvată; totuși mă gândesc că s-a vrut să se sugereze faptul că mare parte din înverșunarea pe care o manifestă lumea față de homosexuali, vine pe filieră religioasă, sau mai bine spus pe interpretarea în fel și chip a unui mesaj care de-a lungul timpul poate s-a denaturant foarte mult până la noi.

Dar până la urmă și penibilul face parte din viață. De fapt în mare parte a timpului viața noastră este atât de monotonă și banală, încât dacă ar fi ca cineva să facă un film despre ea , de exemplu despre viața ta, da, a ta, a celui care citești acum aceste rânduri, stand să te filmeze de-a lungul anumitor interval de timp, te-ai simți poate penibil. Fără să îți propui în mod expres ai înceta să fi tu însuți, devenind un altul, diferit de cel care ești, care face niște lucruri despre care crede că altora li s-ar părea interesante. „În viața reală nu o vom auzi pe Whitney Huston cântând pe fundal”, cei mai mulți dintre noi nu vom cina seară de seară la vreun restaurant, în vreun cadru romantic; spre deosebire de personajele din filme cei mai mulți dintre noi vor trebui să gătească, să pună masa, să strângă masa, să spele, să calce, să muncească un anumit număr de ore pe zi, să desfășoare faptic anumite activități și nu doar să se așeze la masă, sau să se ridice de la masă, nu doar să apară într-un cadru într-o nouă ținută. La urmă se pare că lucrurile mărunte sunt cele care ne umplu viața și o conturează.


Au fost câteva idei interesante în film – asupra cărora merită reflectat. Nu poți schimba un om, doar pentru că nu corespunde anumitor așteptări. Viața unui gay cunoaște în mare aceleași etape ca și ale unei persoane heterosexuale: avem părinți, prieteni, frați (care ne acceptă sau nu, care ne cunosc orientarea sau nu), urmăm niște studii, muncim, avem nevoie de o casă, de o companie, ieșim în oraș, participăm la evenimente – de cele mai multe ori, cei mai mulți - transparent. Avem frământări interioare, suferim, trădăm, abandonăm sau suntem trădați și abandonați, plângem, iubim, ne bucurăm. Suntem cât se poate de umani.

Unii vor drepturi – să se poată căsătorii, să formeze familii, să poată adopta copii, etc alții nu! Nu-I condamn, e viața lor și au dreptul să-și dorească ceea ce îi face să fie fericiți și împliniți.

Nu știu care are putea fi motivele pentru care alte persoane își doresc căsătoria, eu însă nu asta îmi doresc. Pot să fiu fidel și am fost, fără inel pe deget, fără jurăminte rostite în fața vreunei autorități sau a vreunui altar. Poate că sunt anumite drepturi constituționale cele vizate – în statele în care un astfel de mariaj este acceptat și recunoscut – dar la momentul de față aceste drepturi în ochii mei sunt nule sau aproape nesemnificative.

După film am înfruntat din nou gerul – abia aștept să vină primăvara – gonind spre metrou – crezand că nu mai ajungem acasă.


Autor: PhR

1 comentarii:

Dorin Goagă spunea...

Frumos scris și la obiect, PhR, felicitări.
Aș vrea să te cunosc pe tine și pe prietenul tău, A.
Sunt ascenarist și aș vrea să știu ce credeți voi că trebuie să conțină un film care să aibă mai mulți spectatiori, pentru a transmite mai eficient un mesaj, care să ducă la micșorarea procentului de 84% dintre românii care refuză să bea apă dintr-un pahar folosit de un homosexual.
Despre mine puteți afla pe dorin-goaga.blogspot
Din păcate, după 1 iulie 2012 voi pleca din București într-o zonă fără internet.
Dar mă puteți găsi pe mobil, în cazul în care mai treceți pe aici și citiți mesajul meu.
S-auzim de bine!
25.06.2012
Mirodoni

Trimiteți un comentariu