21 apr. 2012

Relatia la distanta – timp pierdut sau castigat?

Suntem oameni și tot ceea ce ne dorim este să fim iubiți și apreciați pentru ceea ce suntem, în felul în care suntem!

Să iubești este un sentiment care îți confera demnitate, să fi iubit îți induce siguranță și o stare de bine generalizată, să le poți avea pe amândouă în același timp te face să te simți împlinit. Mulți își caută îndelung partenerul ideal fără să îl găsească vreodată. El, partenerul ideal oricum nu există, și cu toți știm asta, dar chiar și așa continuăm să visăm.

Cu siguranță nimeni nu va fi găsit vreodată exact ceea ce a căutat, dar a găsit pe cineva care se apropia foarte mult de modelul avut de el în minte. Și uite așa ne găsim, ne simpatizăm, și ne implicăm într-o relație.

Este fascinant fenomenul acesta al construirii unei relații, întrucât e greu să stabilești cu acuratețe care a fost punctul de maximă inflexiune când din prieteni am devenit iubiți/parteneri. Suntem deci gay și avem o relație. De la un punct încolo chiar și relațiile între
homosexuali au aceeași dinamică ca și o relație dintre un bărbat și o femeie. Există un timp când relația se „slăbește”, un timp când se fortifică și devin mai rezistenta; unele se rup iremediabil, altele se alchimizează, iar altele pur și simplu rezistă în ciuda tuturor vicisititudinilor vieții.

În tot acest design câteodată se manifestă câte un paradox: ne iubim, dar parcă nu ne mai înțelegem sau cel puțin lucrurile parcă nu mai sunt ca la început sau ca în vremurile bune. Ne îmbufnăm ușor, ne irităm repede, totul ne nemulțumește, toate par a fi o sursă de nefericire, devenim morocănoși și parcă ne străduim cu tot silință să îl indispunem și pe celălalt. De cele mai multe ori chiar reușim; oamenii însă se manifestă diferit când sunt indispuși: unii ripostează agresivi, alții se închid în ei. Relația se scurtcircuitează, iar riscul să se rupă este enorm. Dacă în această stare cei doi continuă să stea împreună lucrurile pot evolua în mai multe direcții:

1. Cel puțin unul din ei se trezește din „beția” ripostelor, acuzelor și reproșurilor interminabile, „trezindu-l” și pe celălalt. Acesta ar fi cazul cel mai fericit. Dacă fiecare în dreptul său va analiza situația și va reuși să-și spună supărarea fără a-l învinui pe celălalt, ascultând-și partenerul când îi va veni și lui rândul la replică, dacă discutând aspectele problemelor care i-au adus în acea situație tensionată vor reuși să identifice adevărata sursă a nefericirii din cuplul lor și vor căuta soluții pentru dezamorsarea ei – relația în mare este salvată.


2. Al doilea caz ar fi cel în care sub tirul reproșurilor partenerului, celălalt părăsește câmpul de luptă, cu său fără ripostă. Această fugă de regulă nu se asocieze cu căutarea soluțiilor de rezolvare a sitației cu care relația se confruntă. De regulă cel care fuge fie se duce să se consoleze în altă parte fie pregătește contaofensiva. Totul capătă alura unui duel, a unei competiții, o întrecere între cei doi pentru a dovedi cine are mai multă dreptate, cine are argumente mai solide, cine rezistă mai mult și cine cedează primul. Din acel punct partenerii nu mai au ca scop salvarea relației ci urmăresc apărarea propriului lor orgoliu. Când se ajunge la lupta ireconciliabilă a orgoliilor, relația se frânge, se rupe.

Aceste două situații ar constitui extremele, evident lucruile pot degenera și mai mult ajungându-se la agresiuni și umilințe (reale, nu închipuite) care în funcție de fiecare individ în parte pot face ca relația să înceteze sau nu de îndată. Între aceste extreme există o multitudine de nuanțe de comportamente.

Dacă în unele situații, simpla comunicare restabilește ordinea și echilibrul relației, unora li se poate potrivi mai bine o pauză. Cei mai mulți dintre noi nu privim cu ochi buni și nici nu ne-ar face plăcere să auzim de la celălalt: „Dragule, am nevoie de o pauză?”„Poftim?” „Cum adică ai nevoie de o pauză?” „Cu ce ți-am greșit, de ce nu mă mai iubești?” „Îți place de altcineva? Vrei să mă părăsești?” „De ce nu mai vrei să fii cu mine? Nu mai ai încredere în mine?” etc.

De cele mai multe ori în astfel de situații, deși aparent pare că ne acuzăm singuri de diverse aspecte care ar putea să justifice așa zisa retragere temporară a celuilalt din relație, nu facem decât să ne victimizăm, agresându-l mai tare emoțional pe celălalt. De ce nu ne face plăcere să auzim aceste vorbe din gura omului pe care îl iubim: „am nevoie de o pauză?” Pentru că o asociem cu o trădare! Dar este oare cu adevărat o pauză în relație ceva negativ, ceva de blamat și de neiertat? Oare chiar înseamnă că celălalt nu ne mai iubește sau că și-a găsit pe altul și ne înșeală? Răspunsul ... fiecare va trebui să îl caute!

Pentru unii o pauză revigorează relația. Practic ne reîndrăgostim de omul pe care îl iubim. Poate că o să sune absurd lucrul asta – dar ați observat că de regulă ne îndrăgostim de oamenii pe care nu-i cunoaștem foarte bine. Ideea e că întâi ne îndrăgostim, apoi învățăm să iubim.

Unii recunosc diversele trepte ale iubirii și rămând împreună chiar și când fiorul dragostei la prima vedere pare a se fi stins, alții însă neștiind sau uitând cum să iubească, și realizând că îndrăgostirea s-a dus se despart. Este dificil, este incredibil de dificil să te reîndrăgostești de omul pe care îl iubești, alături de care ai trăit o bună bucată de vreme. Nu cunosc dacă acest fapt, de a te îndrăgosti din nou de cel pe care îl iubești, denotă „calitatea” iubirii, în măsura în care se poate vorbi de așa ceva, dar pentru mine asta înseamnă să iubești cu adevărat pe cineva.

Aș vrea să mă feresc să fac generalizări absurde, dar mi se pare logic (chiar dacă iubirea este orice și oricum, dar de cele mai multe ori nu logică, sau cel puțin așa ni se pare) să spun că dacă după luni, sau ani petrecuți împreună te poți îndrăgosti iar și iar, de același om, ca întâia dată, abia atunci putem spune că iubim cu adevărat pe cineva cu bune și rele.

Relația la distanță se poate termina prost, distanța în sine putând să topească sentimentele ce leagă două persoane -la urma urmei „ochii care nu se văd se uită”.

Pe de altă parte însă o relație la distanță, înțelegând prin asta și relația dintre două persoane care s-au iubit, și încă se iubesc, dar care pentru o vreme au optat să se distanțeze fizic una de cealaltă, fără ca acest lucru să scadă intensitatea sentimentelor, poate fortifica relația propriu-zisă. În acest interval de absență a celuilalt din aria sa de acțiune, un individ poate realiza cu adevărat cât de mult înseamnă partenerul său pentru sine. În fond, pentru a-l parafraza pe Dan Puric putem spune ca el că distanța pentru iubire este ca vântul pentru foc, nu îl domolește, ci mai tare îl ațâță.

Câștig sau pierdere, totul depinde doar de cât de mult își doresc cei doi să aibe o relație, și cât de mult își doresc să aibe o relație împreună. Căci nu e tot una să vrei să ai o relație – că așa e trendy și să vrei să fi într-o relație cu cineva anume.

Concluzia mea ar fi că dacă vrei și sentimentele sunt nobile și autentice și dacă de ambele părți există bună-voință în acest sens, relația poate supraviețui distanței care s-ar putea interpune o vreme între parteneri. Mă văd nevoit să subliniez că există o conditie sine qua non – care contribuie major la această supraviețuire a relației: distanța între parteneri să fie pe o perioadă limitată, nu foarte mare de preferință, și să fie compensată prin alte mijloace de păstrare a legăturii între ei: cu alte cuvinte orice care poate contribui ca cei doi să poată avea speranța regăsirii și revederii celuilalt dupa revenire.

Iubirea este un curent bidirectional: circulă de la mine spre tine și de la tine spre mine simultan. Iubirea este magnetism, doar nu degeaba spunem că ne simțim „atrași” unul de altul, iar cu cât iubirea este mai mare, cu atât magnetsimul ar trebui să fie mai intens, și nicio distanță nu ar putea să afecteze o asemenea putere de atracție.

Concluzia finală: relația la distanță rezistă atâta timp cât între cei doi parteneri este iubire și speranța revederii – căci dacă dragoste nu e, nimic nu e...

Autor: PhR

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu